Sens unic | Carmien Michels (Translation Cătălina Oșlobanu)

Sens unic

Am uitat să pun vederea la poștă, mi-am amintit în timp ce vărsam o fleașcă albastru-negricioasă în tufișul de lângă cortul de concert. Fetei necunoscute care mi-a ținut coada i-am mulțumit într-o portugheză care părea de-o mie de ori mai fluentă decât atunci când eram trează. M-a întrebat dacă mă descurc de acum. Mi-am ridicat degetul mare în sus. Nu după mult timp, iar stăteam aplecată peste tufișuri.

Lisabona era capătul de linie inevitabil al unei veri imbatabile, în care am țopăit de la un festival la altul. Acasă nu mai fusesem de când ne-a dat mama afară pe mine și pe frații mei. Când rămâneam lefteră, pierdeam vremea prin locuri cu nume ca Brixen și Burgos, unde desenam tatuaje temporare, de o zi, pe pielea primitoare a hipsterilor. Niciodată pe oameni sau animale, numai pe praguri, scări, arcade, pe tablouri electrice și pe turlele moscheilor, membre ale orașelor. Și pe cutii poștale. Am cusut unele de altele toate orașele pe care le-am vizitat, cutiile poștale fiindu-le puntea de legătură. Dacă se întâmpla să nu-mi iasă treaba într-un oraș, puteam fără probleme s-o iau spre altul. În spatele ultimei cutii poștale era cafeneaua madrileneză Dr. Limón în care luasem micul dejun chiar cu câteva zile în urmă, ceva mai departe era terenul viran din Arnhem unde stătusem cu cortul, mai departe era casa părinților mei din Hoegaarden.

Vederea și tipii, dar mai întâi niște cartofi prăjiți, mi-am zis când stăteam iar pe picioarele mele și puteam împărți din nou lumea în vertical și orizontal. Cartofii prăjiți erau în orice împrejurare cel mai bun răspuns. M-am luat după beculețele care marcau aleile, în timp ce pe drum mă sprijineam de coșurile de gunoi și chioșcurile cu mâncare.

În ciuda gustului de fiere pe care-l aveam în gură, aveam în continuare același plan pe care-l avusesem toată vara: să devorez o mulțime de tipi. Aveam să abordez specimene atrăgătoare, să întreb dacă sunt single și să-i sărut în caz afirmativ. Urma să dispar la fel de rapid pe cât urma să apar în fața altei prăzi, în afara câmpului vizual al celei precedente, nu voiam ca tipii să creadă că nu erau decât așa, încă unul pe listă.

După ce am băgat în mine ultimii cartofi, am abordat un tip care fluiera. Avea o constituție robustă, undeva cam între plinuț și musculos. I-am pus întrebarea necesară ca să-mi pot face joculețul. 

- Let’s kiss, i-am zis.

- You are crazy, mi-a zis în engleza lui lățoasă, dar buzele lui tot s-au apropiat de ale mele.

În timp ce-n capul meu un acrobat făcea salturi și jonglerii simultan, el a început să se-nfrupte lacom din fața mea de zici că era din marțipan, și, cu un gâlgâit, m-am pierdut în gâtlejul lui. Știu visul ăsta, m-am gândit, era un vis de mai demult, în care, la fel ca Pinocchio, fusesem înghițită de o balenă, care aducea mult cu vecina mea corpolentă. În ciuda înclinației sale pentru certuri, eram foarte atrasă de ea. Deși vara trecută m-am sărutat cu câteva femei pentru că era mai safe, eram genul de persoană pe care lesbienele de obicei nu o sufereau: niciodată n-am fost interesată să le sărut pe femeile bisexuale, ci să le zăpăcesc pe cele heterosexuale, ceea ce era un rău necesar ca să pot uita de zăpăceală din capul meu. Toate astea au dispărut în bulboana numită aparatul lui digestiv.

Am observat amândoi în acelaști timp că el avea de înghițit o amestecătură foarte terciuită. M-am sustras ca o naufragiată dezorientată din gura lui, sau, mai degrabă m-a dat el afară pentru că m-a întrebat cu sprâncenele ridicate:

- Are you still eating fries?

Mi-am dus mâna la gură și am înghițit două resturi de cartofi de-o dată.

- I’m so sorry! am pufnit eu.

El a râs, m-a luat în brațe și m-a sărutat. Cu resturi de cartofi cu tot. Am remarcat și eu un gust ciudat în gura lui.

-  Ai mâncat banane? l-am întrebat ținându-mi capul într-o parte.

- Noi am băut milkshake-uri cu banane, a zis băiatul meu, sfios. I-am urmărit privirea spre prietenii lui care tocmai dispăruseră într-un cort pentru narghilea. Ca și cum corpul lui trebuia să compenseze pentru timiditate, m-a ridicat în sus fără cea mai mică dificultate și m-a cărat către un copac de care mi-am lipit languros spatele în timp ce picioarele mi le-am încovrigat de mijlocul lui ca o maimuțică.

Pentru că în timpul partidei noastre energice de sărutări capul mi se tot învârtea înainte și-napoi, lumea s-a înclinat de parcă ne-am fi aflat pe fundul unei bărcuțe din lemn, cu clipocitul vioi al apei ciocnindu-se în apropierea noastră de padelele neglijate, iar în depărtare, cu țipătul unei păsări derutate care-și chema la somn copiii plecați de acasă. Pasărea a luat înfățișarea mamei, care încerca să mă tragă-n sus de guler.

Am oprit-o cu un gest al mâinii în timp ce continuam să sărut minunăția mea de om care avea o fire liniștită și afectuoasă și era o ființă pasională. Corpurile ni s-au încolăcit unele de altele și am făcut dansul împerecherii sus pe punte, în care totul era bine, toată lumea se risipise în brațele puternice care mă cuprindeau, eram soliști pe un LP de salivă și clipocit. Bărbatul ăsta puternic și cu mine am avut printre picături un schimb de cuvinte șoptite cu atâta sacralitate misterioasă, încât părea că ne depunem jurăminte cu care ne ridicam unul pe celălalt deasupra pragului anonimității, în direcția lunii de miere a intimității. Așa am aflat că-l cheamă Mircea și că este dintr-un sat de pe lângă București, că este student la politehnică și că, la fel ca și mine, tot douăzeci și trei de ani are. Am spus unul dintre puținele cuvinte pe care le știam în română, mulțumesc, bedankt, iar el mi-a spus nu, nu, eu îți mulțumesc ție.

M-a sărutat ușor sub ochi și mi-a spus în română:

- Ai ochi frumoși.

Și tu ai ochișori triști, care lucesc, i-am răspuns eu, la care amândoi am început să râdem.

Ne-am șoptit unul altuia siropoșenii pe care o cinică înrăită ca mine nu-ndrăznește să le repete, care ar fi putut fi simulate cu ușurință, dar care în atmosfera noastră clar sunau adevărate. Nu ne-am scrijelit în seara aia inițialele în copac, dar mi-am lăsat în urmă în locul acela una dintre umbrele pe care le purtam cu mine. Deși sunt ușor supraponderală, în brațele lui eram din heliu. Și iar ne-am întins pe o barcă, pe un lac, și apa iar se ciocnea de padele și o pasăre iar își striga la cuibul lor puii plecați de acasă.

De data asta, puica ei a strigat înapoi.

M-am desprins brusc din îmbrățișarea pătimașă și i-am spus:

- I have to go.

- What? a spus speriat.

- I’m so sorry.

Și am luat-o la fugă.

- Your number, a strigat.

- We’ll find each other, i-am strigat în timp ce fugeam.

Zece secunde dac-aș mai fi stat, i-aș fi putut spune că n-aveam niciun număr pentru că-mi aruncasem cartela în ziua în care mama ne trimisese de acasă pentru că nu voia să mai vedem cum starea ei se deteriorează, ne trimisese de acasă ca veștile să nu se transforme niciodată în vești proaste. I-aș fi putut spune că de două ori pe săptămână îi trimiteam o vedere mamei și tatei care o îngrijea, ca să nu-și facă nicio grijă. Că în acest moment, nu-mi puteam permite să fiu fericită. Și, cu toate astea, speram că va rămâne acolo, în locul acela, lângă chioșcul cu mâncare de lângă copac, în ziua următoare, sau mereu, că va sta pentru totdeauna acolo.

În ziua următoare copacul și chioșcul cu mâncare erau tot acolo, dar pe Mircea nu l-am mai găsit. I-am strigat numele iar și iar, până nu m-a mai ținut vocea. Scanam sistematic toate chipurile și toate corpurile care treceau pe lângă mine, înălțată pe catalige. Când am început să mă îndoiesc de înfățișarea lui, mi l-am desenat pe braț, linii peste care mi-am trecut ochii iar și iar, neîncetat, atunci când era în pericol de a se șterge. Cu fiecare pas care mă îndepărta mai mult de el – atunci când am plecat de la festival, din oraș, din țară – îmi sporea speranța, ca și cum nu m-aș fi mișcat mai departe de el, înapoi la o viață ca un ghem de ață pe care trebuia să-l descâlcesc, ci m-aș fi mișcat înapoi în timp, un arc descris deasupra momentului nostru, sub care totul era posibil, în care eu încă mai eram eu iar el era el. 

Când într-o după amiază scăldată de soare am venit acasă pe la mijlocul lui septembrie, nu era nimeni în casă. Pe o masă era un coș plin de plicuri. Pe comoda de la geam era un buchet ofilit de câteva săptămâni, în vaza pe care mama o făcuse la academie, de care râdeam mereu când eram acasă, pentru că ni se părea atât de urâtă. Lângă buchet erau câteva lumânări și o iconiță de hârtie de-a mamei. În spate, o urnă pe care n-o făcuse ea dar care sigur i-ar fi părut frumoasă.

M-am răsucit și am lăsat în urma mea totul așa cum era, ca să pară că nu venisem niciodată acasă, că nu aflasem niciodată nimic.

În orașul ăsta știu o alee care merge tot înainte, mereu înainte, și care totuși e circulară. Mă pot întoarce în orașele în care am fost, în timp ce dau ture și îmbătrânesc, fără vreun risc. Urmez încâlceala de fire care atârnă deasupra străzilor și care le asigură românilor cel mai rapid internet. Acolo unde cablurile negre sunt legate într-un nod neglijent de un stâlp de iluminat, e cutia poștală în care în fiecare săptămână pun o vedere acasă, de șapte luni încoace, fără întrerupere. Când mi se termină proviziile de timbre, intru la oficiul poștal, care asemenea multor altor oficii din țara asta, s-a înpotmolit în anii nouăzeci. Poți să stai ore întregi la coadă, că la un moment dat tot ți-o iau înainte doamne uitate de moarte, cu haine de blană care țin cu orice preț să păstreze aparențele prosperității, și care, cu un arsenal de înjurături pe care nici măcar cerșetorii cu răni deschise nu le aveau în repertoriu,  drăcuiesc  pe oricine are ceva de comentat.

Inițial, funcționarii de la poștă mă trimiteau la plimbare când observau că nu vorbesc română, dar m-am descurcat până la urmă. Încet-încet am început să șopotesc și eu în torentul acela de ofuri și rumori din timpul așteptării lungi cât o zi de post din oficiul poștal. Din torentul acela am pescuit adresa actualului meu proprietar de la care închiriam, un bătrân care de la căderea lui Ceaușescu n-a mai părăsit parterul casei sale. Cumpărăturile pe care i le fac în Mega Image, Delhaize-ul românesc, i le las la ușă. Abia după ce încui ușa după mine la etajul de deasupra, le bagă-n casă într-o fracțiune de secundă. Pare bărbatul potrivit pe care să-l iei într-o zi de soț, cineva pe care-l poți iubi atâta timp cât e lângă tine, dar pe care să poți înceta să-l iubești atunci când nu mai e acolo, astfel încât să nu fii nevoită să duci dorul, să nu fii niciodată nevoită să duci dorul și să-ți poți vedea liniștit de viața ta mizeră fără prea mare tam-tam. 

Sâmbătele îmi fac turul. După care curăț rahații de câine de pe trotuare și împart punguțe stăpânilor de câini, adun cu mănușile de lucru ace de heroină de prin ruinele dintre cele mai fabuloase vile și îi duc oase cerșetorului știrb cu cățel, care mereu își povestește toată viața de la capăt și căruia îi promit să mă rog pentru el la biserica ortodoxă.

N-am fost crescută religios, dar te obișnuiești cu toate. Mă îmbulzesc duminica împreună cu tot felul de mame tinere în jurul statuilor până când le pot atinge, și le pot pupa și picioarele dacă am noroc. După care îmi imaginez că prin intermediul statuilor, buzele mele nu ating doar toate celelalte buze dar și pe ale lui.

În orașul ăsta nu e greu să fii anonim. Vorbesc neerlandeză numai cu o traducătoare pe ai cărei copiii îi mai supraveghez uneori și care-n timpul mesei aruncă mereu ceva de mâncare pe jos și zic în șoaptă:

- Să fie de sufletul morților.

- Să fie de sufletul mamei, șoptesc eu atunci în română, scot o bucățică de ciocolată din geantă și o pun lângă piciorul mesei. Amară cu alune de pădure, asta-i plăcea mamei cel mai mult.

Undeva prin februarie m-am trezit cu tata și frații mei la ușă. O fracțiune de secundă au părut să aibă ceva dificultate cu înfățișarea mea. După care ne-am sărit în brațe și asta a fost tot.  

Azi a apărut la mine-n atelier, sub mâinile mele, sub acul meu. Mircea, i-am recunoscut imediat vocea. Chipul care s-a ivit dinainte mea când și-a scos masca de praf, mi-a confirmat bănuielile. Și-a tatuat numele unui băiețel pe umăr, Matei. Băiețelul lui de o lună, a zis mândru.

- Cât de mare să fie? l-am întrebat.

- Fă-l și tu mare, a zis el.

Nu mi-au tremurat mâinile nicio secundă atunci când în conturul literei M am desenat un copăcel, copia exactă a desenului de pe brațul meu, să fim acum uniți pe bune unul de celălalt. M-am jucat puțin cu alunița ieșită în afară de pe umărul lui, care încă mai era acolo, înainte să-i umplu litera cu cerneală în întregime. Acasă mă numeau mereu visătoarea, pentru eram oricând în stare să dau drumul la un fierbător de apă cu capacul deschis, fără ca pe urmă să observ cum aburul umplea camera. Cu cât gândurile-mi sunt mai încețoșate, cu-atât mai precise sunt tatuajele pe care le fac. 

După ce am terminat de bătut I-ul, m-a tentat puțin ideea de a-i șopti la ureche melodia pe care mi-o băgase-n cap acum șapte luni, dar, așa cum nici pe morți nu-i răscolești, nici eu n-am făcut asta.

- Mulțumesc mult, mi-a spus el când a plătit. Privirea i-a trecut în scurt peste pielea mea complet tatuată, peste turul orașelor care se întindea pe corpul meu, peste cutiile poștale care ieșeau în evidență ca pinurile roșii de la Google Maps, și privirea i-a rămas ațintită pe brațul meu, de unde un tânăr îl privea de sub un copac.

- Nu, nu, eu îți mulțumesc ție, i-am spus în timp ce ușa magazinului se închidea zăngănind.