Metroul | Cătălin Pavel

Metroul

Luni dimineața auzi metroul intrînd în stație încă de cînd băga cartela în aparat și, deși nu era în întîrziere, și chiar dacă ar fi fost, nu era vreo problemă, totuși îl cuprinse dorința absolută de a prinde acel metrou, o dorință nu atît ca o poftă cît ca un bizar chef de răzbunare, și se năpusti în jos pe scări. Se întîmplă însă un lucru foarte curios. Așa cum se zice că atunci cînd mori, întreaga viață îți trece prin fața ochilor, în cele cîteva secunde cît îi trebui lui T. să sară toate treptele îi trecu prin minte cu o viteză ilegală toată viața lui. Ea îl umplu de ură și de tristețe și de dorință de a rezolva lucrurile prin îmbrățișări și prin muncă și prin strigăte în pustie. Numita viață se înfățișă cu proptelele ei de PFL și trambulinele ei de carton, cu oameni înșirați pe drugi ca jucătorii de plastic în fotbalul de masă, cu animale care se chinuie și halde de fosfogips și flori pe anumite străduțe. Ea nu se organiza în jurul a nimic, nici măcar în jurul lui, și singurul lucru care păru vag interesant, singura măreție a vieții lui, venea din felul extraordinar de calm și de tăcut în care îl ignora pe el exact așa cum ar fi ignorat un artropod de azot lichid din Centura Kuiper. Nu exista nici un model care să se repete în această viață, se puteau observa doar anumite gesturi pe care el le reluase mereu fără ca asta să conducă vreodată la evenimente asemănătoare.

Un doctor care aflase că are cancer în chiar dimineața aia îi tăiase cîndva cordonul ombilical. O asistentă bătrînă îi făcuse mai tîrziu penicilină care nu îl deranja nici pe departe atît de mult pe băiatul de 5 ani, cît lucrul oribil pe care i-l spunea de fiecare dată, și care-i apăruse în cap toată viața cînd lucrurile se împuțeau, că acul va intra ușor, ca avionu’ într-un nor. Nu văzuse niciodată mai multă înțelepciune și mai multă dăruire decît în clasa a treia la colega lui de bancă Baicuș Adriana, de care urma să nu se despartă niciodată - dacă soarele avea să explodeze, ei tot aveau să fie împreună unul lîngă altul. Încă nu-i înapoiase Adrianei cheile de la casă, pe care ea le furase atunci ca să i le lase lui. Anii nesfîrșiți pierduți cu sportul și condensați apoi în amintiri fugace, în cea mai proastă decalcomanie, trimițînd acum în căpățîna lui ecoul unei fericiri aproape brutale, fericirea de a alerga după minge prin iarbă, și cîteva goluri senzaționale, decisive, pe care le dăduse. Golul după un sprint infernal cu frații Buda de-o parte și de alta, nedezlipiți de el, gîfîind, încît în fiecare secundă aștepta să fie secerat de unul din ei, dar faultul nu venise și alergaseră așa toți trei, ca un siamez triplu, dar cu mingea tot timpul sub controlul lui și apoi șutul cu sete, cu stîngul și mingea se dusese ca dirijată de un astronom exact unde trebuia, sau cînd îl driblase pe însuși Bezmentu, bestia care juca la club, și Luciana se uitase la el ca la draci bălțați și îi adusese apă să bea, sau golul ăla dat orbește din întoarcere și din unghi, și mingea se așezase pe picior cum se așază ea uneori de mai mare dragu’ și se dusese tare și cu un pic de boltă în același timp, ca van Basten contra lui Dasayev, de nu-i venise să creadă perfecțiunea acelui gol și adversarii își puseseră mîinile în cap, zdrobiți ca de Dumnezeu însuși, sau penaltiul ăla, parcă se făcuse seară exact între cel de dinainte și al lui, era tîrziu, jucau cu o echipă din alt cartier, era sîngeros, și mingea se dusese în vinclu ca la televizor și toată lumea urlase pentru că victoria era a lor, da, a lor.

Toate astea se activau extraordinar de rar în memoria lui, pentru că anii, ăia, 13, 14, chiar și 15, fuseseră retrospectiv scăldați în insignifianța oribilă a provincialității, T. se recunoștea perfect în băiatul de 7 ani care fusese, dar ăla de 13 ani era un amețit care trimite scrisori echipelor de fotbal din străinătate, care noaptea închidea ochii și analiza golul ăla al lui Klinsmann, din plonjon, modificînd imperceptibil traiectoria balonului, dîndu-i o nouă, supremă curbură, suficientă cît să ocolească vîrfurile degetelor portarului, ele însele atroce umflate în mănușile lor. Și T. putea să jure că sărind ultimele patru trepte, deja fără să mai vrea să le sară, femeia din urmă și nimeni alta îl va lua în brațe ca moartea, ca moartea pe care o încuviințezi pentru că deodată știi și tu că aici e toată frumusețea născocită a lumii, și va vedea pantoful ei care o dată la două zile se ascundea în cămară din cauza felului diabolic în care ușile se deschideau și se închideau împingînd lucrușoarele de pe jos puțin cîte puțin, așa cum se încrețește scoarța terestră, și inelele ei pe care le scotea din punga aspiratorului ca din creierul unui spînzurat, și poza ei cu rochia indigo cu buline albe, care îl băga în șocuri electrice pentru că exact așa era cana lui de plastic de la grădinița infernală, singura lui posesiune pe acest pămînt, și totuși rochia aia fusese unul din motivele pentru care se îndrăgostise de ea, atît de nemiloase sînt lucrurile din viața noastră, sau ferestrele lor, acolo la etaj cînd se întorcea și parca mașina și nu avea curaj să închidă radioul și să intre în casă și să se certe din nou cu ea, iar asta fără să scoatem un cuvînt despre înmormîntări, despre morți numai de bine iar despre înmormîntări numai de rău.

Cînd ajunse jos, metroul avea încă ușile deschise, dar T. nici nu se mai uită la el, ci se îndreptă către scaune și se așeză. Metroul plecă și aproape imediat celelalte scaune de pe peron se și ocupară. Totul era simplu acum. Curînd nu mai era decît un om care așteaptă metroul ca să se ducă la birou. Mai erau patru minute și așteptarea asta nu punea nici o problemă, era o apăsare constantă, previzibilă, și aproape plăcută, ca a unei plăpumi grele, iarna departe. Metroul celălalt se apropia din sens invers și T., auzind bubuitul familiar, precedat de o blîndă adiere de aer industrial, se uită curios, așteptînd ca monstrul să se manifeste. În loc de monstru, din tunelul mitologic apăru un tren aproape simpatic, cu o față care inspira încredere, pătrățos și cuminte, urît și stabil, omul cu care vrei să-ți măriți fata, cu un metrou, nu cu o motocicletă, căci nu-ți pasă de fericirea ei, ci de liniștea ei. Gîndul la această fată pe care încă nu o avea îi spulberă complet lui T. așteptarea cea confortabilă, minutele cele adevărate, pline de adevărul lor asemănător cu metroul. Amintirea anamnezei vertiginoase de adineauri, de pe scările murdare, îl revoltă o clipă. Ar fi cazul să fim scutiți de asemenea revelații fără acordul nostru, așa în drum spre muncă, de vreme ce ne-am trezit la ora la care trebuia, ne-am îmbrăcat cu hainele pe care ceilalți se așteaptă să le purtăm și ne plătim taxele așa cum se cuvine, cu mici matrapazlîcuri fără de care ți-ar fi și rușine să mai trăiești.

T. se hotărî să fie și el irațional o zi din viața lui, se ridică și se îndreptă spre scări, hotărît să iasă la suprafață și să coboare din nou, ca să anuleze acel început profund greșit al zilei sale, un început mult prea greu agățat de o barcă prea ușoară. Lumea deja se apropia de peste tot, cu pași ezitanți, de metroul care încetinea, cu pași care parcă ziceau, cine, eu? sincer nu știu dacă mă voi sui în acest metrou, e o decizie pe care încă n-am luat-o și poate n-o voi lua niciodată. În acest timp, T. trecea printre ei în sens invers, luînd-o hotărît spre scări, acolo unde fusese înfrînt la venire. Însă de îndată ce începu să suie, se întîmplă ceva cu totul ridicol, ceva care pentru un moment îl făcu să-și zică amuzat really!? așa cum îți zici cînd urmează a doua lovitură, mult mai grea ca prima, dar apoi îngheță pentru că știu că totul devenise serios acum, cînd venea peste el viitorul la care nu se mai gîndise de mult, acea formă de viață netrăită, fortificată în propriul ei protest. Era o viață în care el și nimeni altul căuta orbește mîneca unei bluze ca s-o tragă ușurel afară din haină în vreme ce fetița care nu ținuse mîneca aștepta melancolică. Era limpede că viitorul acesta nu-l ignora, ci trăgea de el ca de o greutate enormă, în sus pe scările alea, ca de un mare obiect stricat, de care nu mai ai nevoie, dar pe care trebuie să-l duci undeva să-l arunci, în locul corect. Iar acest viitor, căruia T. îi smulgea cu mare caznă cîte o treaptă, îl învăța acum că făcuse enorma greșeală de a nu se fi bucurat de toată frustrarea pe care o simțise în trecut, pentru că frustrarea te făcea să fii viu și te învăța o mie de chestii, ea și nu împlinirea banală a acelor dorințe, pentru că în viitor urmau nenumărate momente în care deschidea emailul cu groaza că a primit un mesaj de la ea și era dezamăgit că nu primise nici un mesaj de la ea, și momente cînd ea nu înțelegea de ce lui nu-i plăcea rochia asta, cînd tuturor bărbaților le plăcea, și momente cînd se plimbau, era soare și o ploaie foarte fină și părul ei cald era o lume a iertării. În acest viitor era fetița care creștea cu el citindu-i despre pașa Dragut Reis care a trecut prin foc și sabie cetatea Policastro, era fetița care spunea că numai tata face bine senvișurile, pentru că are grijă să fie pîinea bine unsă și pe margine, să nu fie acolo ceva uscat și neinteresant, era fetița care bea apă cu el uitîndu-se țintă la ea, exact așa cum, în toate aceste case, cîte un copil bea însetat și serios din pahar și cîte un părinte se uita la el mut, absorbit, gîndindu-se, oare cît de tare îl va răni lumea pe acest copil.

De sus coborau tineri tenebroși a căror privire aluneca peste T. ca peste unul care nu mai avea nimic de împărțit cu oamenii vii ai prezentului, sau poate coborau ei înșiși pentru trei minute altundeva decît în stația de metrou. În viitor erau întoarceri din călătorii începute deja în trecut, ajungea un om înstărit, se muta pe strada Aldo Moro și avea două mașini de spălat, mergea pe stradă și se oprea lîngă peretele însorit pe care se întindeau plante roșii și verzi, a căror tăcere garanta unitatea lumii. Apoi străbătea parcuri pe băncile cărora zăcea cîte un tricou ud abandonat, anii treceau și el rata mai multe suflete. Pe treapta următoare, din ce în ce mai mulți bani și mai multă singurătate și nu mai juca niciodată fotbal și o zi din care nu vede acum decît imagini absurde, o mașină pe marginea autostrăzii, cu un tip plimbîndu-se pe lîngă ea cu telefonul la ureche, un chelner ușor aplecat în fața mesei, o pisică lungindu-se cît o zi de post și trecînd pe sub un gard. Și de-a lungul balustradei mai erau lucrurile despre care tot nu vrem să vorbim, din nou înmormîntări, după care rămîi singur în casă și deschizi un sertar plin de drăcii, de brațe rupte de ochelari, păstrate nu se poate ști de ce, ca niște picioare de lăcuste, din nou frustrare și Pekod și Shoa și Koa și limba ta o voi lipi de cerul gurii, ca în Iezechiel. La gura de metrou un vînzător îl întrebă cu o extraordinară căldură dacă vrea covrigi proaspeți, o căldură de parcă era prima oară în ziua aceea cînd oferea cuiva covrigi și o făcea cu toată prietenia. T. luă un covrig și se uită la ceas – pierduse deja un sfert de oră absolut aiurea – și începu să coboare iar scările de la metrou, liniștit, cu o liniște care nu dispăru nici după ce băgă cartela în aparat, cînd, din reflex, trase cu urechea să asculte dacă nu cumva metroul deja se apropia de stație, dar din tunel, curios, nu venea absolut nici un sunet, de parcă ar fi fost închis dintotdeauna și pentru totdeauna.